Primul interviu, un gând în plus

La o zi după primul interviu serios la care am participat stau și mă gândesc dacă sunt sau nu împăcată cu mine și cu ceea ce vreau să fac în continuare. Sunt mulțumită de felul în care m-am descurcat, de cum am răspuns la întrebările care mi-au fost adresate, dar întotdeauna există un dar. Nu știu și nu înteleg dacă eu chiar am o problemă cu stima de sine. Am refuzat categoric să pun poză în curriculum vitae, lucru pe care l-a remarcat și angajatorul. Cred că ceea ce îmi lipsește este încrederea în mine deși nu am vrut să recunosc asta la interviu.

Vreau să cred că am suficiente cunoștințe încât să fac față unei discuții cu persoane din diferite domenii de activitate, cu nivele de educație diferite.Atunci de unde vine acestă neîncredere?

Poate sunt doar frustrări ale vârstei, sper să mai cresc. Pentru a reuși avem nevoie de încredere căci de aici derivă toate celelalte. Cu ce drept să cerem sau să dorim ceva dacă nu suntem împăcați cu noi? Ce pretenții să avem de la ceilalți dacă uităm ce suntem noi și cât ar trebui să ne apreciem fiecare dorință, greșeală sau succes.

Una peste alta, chiar dacă o să fiu acceptată sau nu, de la acest interviu am învățat ceva. Neîncrederea în propria persoană este depistată ușor de ceilalți, iar pe noi nu ne ajută cu nimic. Din contră nu avem de ce să îi judecăm că nu ne acordă credit și nu ne iau în seamă.

Advertisements